Metodele NDT utilizate în mod obișnuit includ:
- Testare cu ultrasunete (UT): Folosit pentru a detecta delaminarea, incluziunile și alte discontinuități interne. UT folosește o sondă piezoelectrică conectată la un detector de defecte, care în forma sa cea mai de bază este un receptor de impulsuri și un afișaj pentru osciloscop. Traductorul este trecut prin obiectul testat, la care este de obicei cuplat printr-un gel, ulei sau apă. Acest cuplaj este necesar pentru a transmite eficient energia acustică de la traductor în piesă, dar nu este necesar atunci când se testează cu tehnici fără contact, cum ar fi traductoarele acustice electromagnetice (EMAT) sau excitația laser.
- Testare radiografică (RT): Folosit pentru a identifica defectele de sudură, porozitatea și alte defecte în peretele conductei. În testarea radiografică, partea de testare este plasată între o sursă de radiații și film (sau detector). Diferențele în densitatea materialului și grosimea piesei de testat vor atenua (adică vor reduce) radiația penetrantă printr-un proces de interacțiune care implică împrăștiere și/sau absorbție. Diferențele de absorbție sunt apoi înregistrate pe film sau electronic.
- Inspecție magnetică a particulelor (MPI): eficientă pentru detectarea defectelor de suprafață și aproape de suprafață, cum ar fi fisurile și cusăturile. Tehnologia funcționează prin inducerea unui câmp magnetic în componenta testată. Dacă este prezent un defect de suprafață sau aproape de suprafață, fluxul magnetic devine distorsionat și „se scurge” în jurul defectului. Prin pulverizarea cu particule magnetice fine, cum ar fi așchii feros (fie uscat, fie suspendat într-un lichid), particulele vor fi atrase de zona de scurgere a fluxului, creând semne vizibile ale defectului.
